Tag Archives: cedo

Dreptul la un proces echitabil a fost incalcat


Inca de la inceperea urmaririi penale si pana la acordarea ultimului cuvant, am sustinut ca am fost atras intr-o capcana de catre autoritatile judiciare si am cerut instantei sa analizeze acest lucru prin prisma jurisprudentei CEDO si a principiilor stabilite de CEDO in materia provocarii.

In consecinta, instanta ar fi trebuit sa examineze daca actiunile organelor judiciare si ale sefilor de la nivel local si central, care au actionat la dispozitiile acestora, s-au ridicat, in ceea ce ma priveste , la nivelul de provocare interzis de art. 6 din Conventie.

Hotararea de referinta a CEDO in materia provocarii privind infractiuni de coruptie este Ramanauskas v. Lituania, in care CEDO a stabilit ce trebuie sa faca instantele nationale cand un acuzat invoca faptul ca a fost victima unei “capcane” si care trebuie sa fie rationamentul pentru a constata existenta sau inexistenta unei “capcane”.

Desi am solicitat instantei sa analizeze prin prisma jurisprudentei CEDO daca am fost sau nu victima unei “capcane” , instanta a refuzat sa faca acest lucru, neluand in considerare absolut nimic din ceea ce am prezentat in concluziile finale, in care am argumentat pe baza de probe, pe mai bine de 40 de pagini existenta unei provocari.

De altfel, in sentinta pronuntata nu exista o analiza despre o eventuala provocare.Pur si simplu, acest subiect nu a fost atins.

CEDO a stabilit obligatia instantei de a face o examinarea atenta a intregului material din dosar (Ramanauskas par. 60) si a de a lua masurile necesare pentru aflarea adevarului (Ramanauskas par. 70) in scopul de a stabili existenta sau inexistenta unei provocari.

Judecatorul cauzei a apreciat ca “Inculpatul Dragomir Valerian, ca de altfel mulţi alţi inculpaţi din prezenta cauză, consideră că au fost victimele unei provocări sau “capcane”, fiind îndemnaţi sau convinşi de către agenţii statului să comită infracţiuni pe care anterior nu ar fi avut intenţia de a le comite, situaţie în care legea interzice condamnarea.”

In primul rand, intr-o cauza penala, judecatorul are obligatia de analiza situatia fiecarui inculpat in parte.

Eu am cerut instantei sa examineze strict situatia mea, prin analiza tuturor probelor, respectiv declaratii martori, declaratie investigator sub acoperire Voda, inregistrari ambientale, interceptari telefonice si inscrisuri .

In al doilea rand, sunt singurul inculpat care a invocat existenta unei provocari ceea ce a presupus o recunoastere a infractiunilor retinute in sarcina mea.

Modul acesta de exprimare folosit de instanta, in care creeaza impresia ca totii inculpatii au sustinut ca au fost provocati sa comita infractiuni, nu este altceva decat o ducere in derizoriu a propriilor mele sustineri vis-à-vis de existenta provocarii.

Instanta ar fi trebuit sa stabileasca , in special, motivele pentru care operațiunea a fost organizata , gradul de implicare a politiei in comiterea infractiunii, precum si natura oricarei instigari sau presiuni la care am fost supus .

Instanta nu a lamurit daca au existat sau nu indicii sau probe despre implicarea mea in infractiuni sau despre predispozitia mea de a ma implica in activitati infractionale anterior contactului cu investigatorul sub acoperire.

Instanta nu a lamurit motivul pentru care infiltrarea investigatorului s-a facut prima data la SPF Deta, desi era vizata vama Moravita si daca aceasta infiltrare la SPF Deta a avut vreo legatura cu atragerea mea in „capcana” pe care am invocat-o de la bun inceput.

Instanta nu a lamurit motivul pentru care am fost adus la Moravita in contextul unor declaratii de martori contradictorii , chiar mincinoase.

In acest sens, instanta face referire la audierea martorilor propusi de mine si retine ca detasarea mea s-a facut in urma unui plan de masuri si a fost o decizie manageriala asumata de IJPF Timis, insa nu observa declaratia adjuctului sefului IJPF Mudure Ioan Vasile care a afirmat ca „a aflat la sfarsitul lunii septembrie 2010 ca agentul Voda este investigator sub acoperire si ca “detasarea lui Dragomir s-a facut la solicitarea DNA.

Insa, instanta nu observa deeclaratia fostului sef al SPF Moravita Saptebani Cristinel care a vorbit despre interventiile sefului IGPF Buda Ioan in sprijinirea activitatii lui Voda.Buda Ioan a negat acest lucru.

Instanta nu a lamurit daca aducerea mea la Moravita s-a realizat la solicitarea DNA, in contextul unor interceptari telefonice, in care seful IGPF, sub coordonarea DNA, dispunea aducerea unor oameni la Moravita si scoaterea altora, in mod arbitrar.

Instanta a refuzat audierea sefului IJPF Timis pe motive medicale, desi la acel moment Iures Cornel isi reluase activitatea in cadrul DGA.Acesta este un martor esential care ar fi putut lamuri in ce conditii am fost detasat la Moravita si daca aceasta detasare s-a facut la solicitarea organelor judiciare.

Instanta a refuzat aducerea lui Buda Ioan in sala de judecata, neavand astfel nicio garantie ca acesta nu a fost asistat in momentul audierii si ajutat la formularea raspunsurilor.

Instanta a refuzat audierea lui Turda Vasile, fostul sef al SPF Moravita, care primise nenumarate ordine de la seful IGPF Buda Ioan, privind mutarea la si de la Moravita a unor ofiteri si agenti, fapt ce reiese din interceptarile telefonice puse la dispozitia instantei.

Prin audierea acestui martor, instanta ar fi putut lamuri daca la momentul mutarii mele s-a procedat in acelasi fel.

La momentul audierii lui Voda instanta nu a facut niciun minim efort de a afla implicarea lui in detasarea mea la Moravita, in ce context au avut loc intalnirile dintre mine si investigator pentru a discuta despre detasare , la initiativa cui au avut loc, in ce context si cine vorbea despre detasarea la Moravita, despre influenta pe care Voda pretindea ca o are si care era confirmata de sefii politiei de frontiera de la nivel local si central, precum si alte aspecte relevante pentru analiza existentei unei eventuale provocari .

Acestea sunt doar cateva lucruri pe care instanta nu a dorit sa le observe.

Aceasta sentinta, in ceea ce ma priveste, reprezinta o incalcare flagranta a unui proces echitabil, instanta nedepunand niciun efort de a face o minima analiza, raportata la probele existente, pentru a stabili daca a existat sau nu o „capcana” asa cum am sustinut.

CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil va fi respectat numai in cazul in care acuzatul a avut in mod efectiv posibilitatea de a invoca problema instigarii in timpul procesului sau, fie prin intermediul unui obiecțiuni, fie altfel.Prin urmare, nu este suficient pentru atingerea acestui scop să fi fost respectate garanțiile generale, cum ar fi egalitatea de arme sau dreptul la apărare.(Ramanauskas, par. 69)

Cu alte cuvinte, chiar daca instanta a admis martorii pe care i-am propus, insa nu a depus niciun efort de a afla adevarul cu privire la existenta sau inexistenta unei capcane, precum si de a stabili rolul jucat de protagonistii acestei capcane, nu se poate considera ca a fost respectat dreptul la un proces echitabil.

Mărturisirea de a fi comis infractiunea ca urmare a unei provocari nu inlatura nici provocarea, nici efectele ei.(Ramanauskas, par 72)

Instanta nationala, conform principiului subsidiaritatii, trebuie sa se comporte intocmai ca si Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

 Cititi aici Sentinta 37-CAT-Moravita-1

Cititi aici Concluzii finale privind existenta provocarii


Comunicatul CEDO din 18.03.2014 : 6 hotarari de condamnare privind Romania. Despagubirile acordate ca urmare a incalcarii Conventiei: 32 000 euro


In data de 18.03.2014 Curtea Europeana a notificat Romania cu privire la pronuntarea a 6 hotarari in care a constatat incalcari ale drepturilor si libertatilor prevazute de Conventia europeana.

In 4 din aceste hotarari,  Curtea Europeana a constatat incalcarea de catre instantele nationale a dreptului la un proces echitabil.

Celelalte incalcari privesc art. 3 din Conventie – conditiile de detentie si art. 1 din Protocolul 1 – dreptul de proprietate.

Din cele 47 de tari europene care au ratificat Conventia europeana pentru drepturile omului, Romania ocupa locul 4 in clasamentul tarilor cu cele mai multe hotarari de condamnare pronuntate de CEDO,  in perioada 1959-2013, astfel :

Turcia – 2727

Italia – 1857

Federatia Rusa – 1392

Romania – 970

Cititi aici Comunicatul CEDO din 18.03.2014


162.755.537 lei a platit Romania in urma condamnarilor la CEDO in perioada 2008-2013.In niciuna din cauze CSM nu a constatat reaua-credinta sau grava neglijenta a vreunui magistrat.


Asociatia Justitiabililor din Romania – AJUR a solicitat printr-o Petitie Ministerului Finantelor comunicarea unor informatii de interes public privind sumele platite de Romania ca urmare a incalcarilor constatate de CEDO precum si cazurile in care statul a exercitat actiunea in regres impotriva persoanelor care au generat  prejudiciul.

Astel, in perioada 2008-2013 Statul Roman a fost obligat sa plateasca peste 162 de milioane de lei  despagubiri ca urmare a hotararilor de condamnare pronuntate de catre  Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

in anul 2008 – 47.185.480,32 lei
in anul 2009 – 41.232.042,65 lei
in anul 2010 – 48.320.194,89 lei
in anul 2011 – 8.554.194,62 lei
in anul 2012 – 8.779.648,68 lei
in anul 2013 ­– 8.683.975,91 lei

In fiecare caz in parte, dupa efectuarea plaţii sumelor la care a fost obligat Statul Roman prin hotarari ale CEDO, Ministerul Finantelor s-a adresat instituţiilor abilitate in vederea analizarii fiecarui caz in parte cu privire la constatarea, in prealabil a relei credinţe sau a gravei neglijenţe a magistraţilor, condiţie indispensabila formularii unei acţiuni in regres.

Procedura premergatoare iniţierii acţiunii în regres pe care o aplica Ministerul Finantelor consta in solicitarea de informaţii atat de la Consiliul Superior al Magistraturii, cat si de la autoritatile centrale si locale romane care au reprezentat interesele statului in procesele derulate in faţa instantelor interne, instanţe ce au pronunţat hotarari judecatoresti atacate la CEDO, urmand ca acestea sa faca verificarile necesare privind instrumentarea dosarului la instantele romanesti si sa comunice persoana sau persoanele responsabile , precum si constatarea daca acestea au provocat sau nu, situaţii generatoare de daune ca urmare a instrumentarii cauzei cu rea-credinta sau din grava neglijenta.

Din raspunsul comunicat a rezultat ca, pana in prezent, Ministerul Finantelor  nu a fost sesizat de catre Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independentei justitiei (art.133 alin.1 din Constituţie) si care are competenţa de stabili raspunderea civila sau disciplinara a magistraţilor, potrivit art.94 din Legea nr. 303/2004, pentru promovarea unei acţiuni in regres cu scopul de a proceda la recuperarea prejudiciului produs statului.

Cu alte cuvinte, CSM nu a constatat niciodata un caz de rea-credinta sau grava neglijenta privind magistratii care au instrumentat cauze cu privire la care CEDO a constatat ulterior diferite incalcari ale drepturilor prevazute de Conventie.

Au existat critici ca prin exercitarea unei actiuni disciplinare de catre CSM in vederea stabilirii situatiei in care judecatorul sau procurorul nu a respectat normele de procedura cu rea-credinta sau grava neglijenta, se poate deschide calea unui control administrativ al hotararilor judecatoresti pronuntate, aducandu-se astfel atingere infaptuirii actului de justitie, independentei judecatorilor si normelor constitutionale privind folosirea cailor de atac.

Curtea Constitutionala a stabilit prin Decizia nr. 588/2007  ca CSM, in virtutea rolului sau constituţional de garant al independenţei justitiei, indeplineste rolul de instanta de judecata, prin secţiile sale, in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si procurorilor, aşadar si in situaţia nerespectării, de catre acestia, cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a normelor de procedura.

Obiectul judecatii il constituie insa numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca avand semnificatia unui control administrativ al hotararilor judecatoresti pronunţate de acestia. De altfel, si hotararile pronunţate in materie disciplinara de CSM sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie.

 Din anul 1994 de cand Romania a ratificat Conventia Europeana pentru Drepturile Omului si pana in prezent, CEDO a pronuntat 970 de hotarari de condamnare a Romaniei, din care  379 privesc incalcarea dreptului la un proces echitabil.

Cititi aici  Raspuns Ministerul Finantelor


Sandu v. R. Moldova – ultima hotarare pronuntata de CEDO in materia provocarii(entrapment)


La data de 11 februarie 2014, Curtea Europeana a constatat existenta unei provocari (entrapment) din partea politiei in cauza SANDU v. REPUBLICA MOLDOVA.

Victor Sandu este un cetatean al Republicii Moldova si la momentul petrecerii faptei ocupa functia de manager la o clinica veterinara de stat.

In data de 25 septembrie 2006 o persoana C. a venit la biroul acestuia si si-a exprimat dorinta de a-si vaccina cainele si de a obtine un document care sa-i permita sa calatoreasca cu cainele in afara teritoriului.

Sandu i-a raspuns ca acesta procedura ( obtinerea documentului de calatorie pentru caine) poate dura intre doua si  trei luni de zile, dar ca poate rezolva mai repede. In schimbul sumei de 1000 lei moldovenesti (aproximativ 63 euro), Sandu i-a spus lui C. ca va emite documentul, fara a vedea cainele, stiind , de asemenea, ca nu este vaccinat.

Imediat dupa aceasta intalnire, C. a mers la Politie, iar sub supravegherea unui procuror au fost demarate procedurile pentru organizarea flagrantului.

In aceeasi zi, C. s-a intors la clinica si i-a spus lui Sandu ca are doar suma de 4oo lei.Sandu a luat banii, a stampilat documentul (pasaportul cainelui) si a facut mentiunile necesare in pasaport. Imediat dupa ce a luat banii, ofiterii de politie au intrat in birou si au realizat flagrantul, procedand la retinerea lui Sandu.

Sandu a fost eliberat a doua zi , fiind instituita de catre procuror masura de a nu parasi localitatea.

In data de 17 aprilie 2007  prima instanta l-a condamnat la plata unei amenzi de 60.000 lei moldovenesti (aprox. 3500 euro) cu interdictia de a exercita profesia de chirurg veterinar pe o perioada de 2 ani.

Instanta de apel a mentinut hotararea primei instante.La data de 24 octombrie 2007, Curtea Suprema de Justitie a mentinut hotararea primei instante, motivarea privind inexistenta unei provocari din partea politiei (entrapment) fiind reluata cuvant cu cuvant din motivarea instantei de fond.

Examinand cauza, Curtea Europeana  a constatat incalcarea art. 6 din Conventie in ceea ce priveste existenta unei provocari (entrapment) din partea politiei.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a tinut cont de urmatoarele :

Curtea a reiterat principiile generale privind conceptul de “entrapment” statuate in hotararile  Ramanauskas v. Lituania si Teixeira de Castro v. Portugalia. De asemenea, Curtea a reiterat faptul ca atunci cand un acuzat sustine faptul ca a fost victima unei provocari /capcane (entrapment) din partea politiei, instanta nationala are obligatia de a efectua o examinare atenta a materialului de urmarire penala si de a lua masurile necesare pentru descoperirea adevarului in scopul determinarii daca a existat  sau nu o provocare, iar, in caz afirmativ, sa procedeze la excluderea probelor obtinute in acest mod.

In speta de fata, pentru a verifica daca acuzatul a fost provocat la comiterea infractiunii, Curtea trebuie sa determine daca a existat o presupunere rezonabila ca acuzatul era implicat in activitati infractionale anterior contactului cu C., care a actionat sub coordonarea procurorului.Mai precis, Curtea trebuie sa stabileasca daca acuzatul ar fi comis infractiunea in absenta provocarii invocate.

Curtea retine ca acuzatul a sustinut in fata instantelor nationale ca C. nu ar fi avut niciodata un caine, astfel ca nu avea niciun motiv intemeiat sa vina biroul sau si sa ceara documente privind vaccinarea cainelui.Pasaportul cainelui aflat la dosarul cauzei apartine unui alt animal decat cel mentionat de C. in declaratia sa data in fata politiei (rasa si varsta diferite).Mai mult decat atat, pasaportul apartine unei alte persoane , si nu lui C. .

Curtea mentioneaza ca instantele nationale ar fi trebuit sa analizeze aceste neconcordante sustinute de acuzat. Curtea reitereaza faptul ca stabilirea lipsei provocarii revine acuzarii, iar in lipsa unei atare probe contrare, autoritatile judiciare trebuie sa examineze faptele cauzei si sa ia masurile necesare pentru descoperirea adevarului in scopul determinarii daca a existat  sau nu o provocare.

Curtea retine ca instantele nationale in loc sa analizeze cele sustinute de acuzat, acestea si-au fundamentat hotararea pe declaratia data de C. si pe faptul ca acuzatul a luat banii oferiti de C. .In alte cuvinte, desi acuzatul a pus la indoiala credibilitatea lui C., instantele nationale nu au analizat credibilitatea sustinerilor lui C. si, totodata, posibilitatea  ca C. sa fi provocat comiterea infractiunii din alte motive.

Curtea retine ca nu existau suspiciuni rezonabile privind implicarea a acuzatului in activitati infractionale inainte de evenimentul propriu-zis si ca nu a existat nicio proba referitoare la predispozitia acestuia de a comite infractiuni.

In concluzie, Curtea stabileste ca instantele nationale nu au examinat daca actiunea lui C. a avut ca efect provocarea infractiunii sau daca a existat vreo proba ca infractiunea ar fi fost comisa fara aceasta interventie.Chiar daca instantele nationale au avut motive sa creada ca a existat o provocare (entrapment), totusi nu au analizat elementele de drept si de fapt relevante, care ar fi putut face distinctia intre o capcana si o activitate judiciara legitima.


In Romania, pentru erorile judiciare nu raspunde nimeni.Doar Statul, care plateste paguba.


Singura hotarare in care Romania a fost condamnata de catre Curtea Europeana in ceea ce priveste existenta unei provocari este Constantin si Stoian v. Romania.

In aceasta hotarare, CEDO a stabilit, asa cum face de fiecare data, principiile generale care trebuie avute in vedere de catre instantele nationale in situatia in care un acuzat invoca existenta unei provocari din partea statului.

Instanta nationala are obligatia de a face o examinare atenta a materialului probator si a lamuri cauza sub toate aspectele. Acest lucru presupune un rol activ din partea instantei, nefiind suficient admiterea unor probe in aparare, ci  o examinare concreta si efectiva a cauzei.

Constantin Marius Georgian a fost achitat in prima instanta de tribunal, judecatorul constatand incalcarea art. 68 CPP , mai exact, faptul ca probele au fost obtinute in mod nelegal, ca urmare a unei provocari din partea agentilor statului.

Instanta de apel l-a condamnat la 6 ani inchisoare, aceasta decizie fiind mentinuta de Inalta Curte de Casatie si Justitie. In anul 2006 a inceput executarea pedepsei.

Dupa ce a executat mai bine de 3 ani din pedeapsa, in anul 2009, CEDO a constatat incalcarea  dreptului la un proces echitabil , concluzionand ca instanta nationala nu a efectuat o examinare amanuntita a cauzei in situatia invocarii unei provocari, si totodata, ca agentii statului au nu s-au rezumat la adoptarea unei atitudini pur-pasive de investigare, determinand savarsirea infractiunii.

In urma unei cereri de revizuire, Constantin a fost pus in libertate, iar ulterior ICCJ a desfiintat decizia curtii de apel si a mentinut hotararea primei instante, prin care Constantin fusese achitat.

Mai departe, Constantin s-a indreptat impotriva statului roman si a cerut despagubiri materiale si morale pentru eroarea judiciara creata.

In data de 14.11.2012, Curtea de Apel Bucureti a solutionat irevocabil actiunea de reparare a prejudiciului, acordand despagubiri de peste 100.000 de euro, daune materiale si morale.

Nimeni nu a fost gasit raspunzator pentru eroarea judiciara comisa in cazul Constantin Marius Georgian.

O alta eroare judiciara pentru are nimeni nu a fost gasit raspunzator este cauza Calmanovici v. Romania.

Dupa ce a fost condamnat la o pedeapsa cu inchisoarea de 3 ani si 6 luni, CEDO a constat incalcarea dreptului la un proces echitabil.In urma acestei hotarari, Calmanovici a dat in judecata statul roman pentru reparea prejudiciului suferit.Acesta executase mai putin de 2 ani de inchisoare, fiind eliberat conditionat in septembrie 2005.

In data de 26.06.2013 Curtea de Apel Bucuresti a decis irevocabil acordarea de despagubiri morale in valoare de 1.350.000 lei (300.000 euro). La aceasta suma s-au adaugat drepturile salariale in valoare de 540.959 lei (120.000  euro), Calmanovici Viorel fiind un ofiter de politie la momentul in care s-au inceput cercetarile impotriva sa.

Avem astfel doua hotarari recente, una in 14.11.2012 si cealalta in 26.06.2013, in care statul roman a fost obligat sa plateasca peste o jumatate de milion de euro, ca urmare a unor erori judiciare comise de magistrati.

CEDO nu stabileste daca o persoana este vinovata sau nu. CEDO stabileste daca au fost respectate drepturile garantate de Conventie.

Departe de a face o pledoarie privind vinovatia sau nevinovatia acestor persoane care au avut castig de cauza la CEDO, anumite aspecte trebuie punctate de ce anume s-a ajuns in situatia ca statul roman sa plateasca aceasta suma mare de bani.

In primul rand, nu a fost respectat principiul subsidiaritatii de catre instanta nationala.

Acest principiu , prevazut acum in mod direct in Protocolul nr. 15 la Conventie, intrat de curand in vigoare, presupune ca instanta nationala este prima instanta care aplica Conventia. Practic, instanta nationala ar trebui sa se comporte exact ca si Curtea Europeana, raportandu-se la principiile generale stabilite de instanta europeana.

In al doilea rand, statul roman nu a exercitat niciodata actiunea in regres impotriva persoanei care, cu rea-credinta sau din grava neglijenta,  a generat situatia producatoare de daune.

Desi la momentul pronuntarii acestor hotarari era in vigoare vechiul cod de procedura penala care prevedea ca statul este obligat sa exercite actiunea in regres impotriva persoanelor care au generat paguba, totusi nu s-a intamplat nimic, aparand o alta problema : prescriptia raspunderii disciplinare a magistratilor, redusa prin lege la 2 ani. Procesele la CEDO dureaza in general o perioada mult mai mare de timp.

In conditiile noului cod de procedura penala, art. 542 prevede ca statul roman poate exercita actiunea in regres , ceea ce inseamna ca aceasta actiune, nemaifiind obligatorie, este lasata la latitudinea statului.

Atata vreme cat nu vor exista cazuri in care statul s-a intors impotriva magistratilor care si-au  exercitat functia cu rea-credinta sau din grava neglijenta, nu exista nicio garantie ca unele erori judiciare nu se vor repeta.

Practica Curtii Europene de a stabili principii generale  privind aplicarea si interpretarea drepturilor prevazute de Conventie, este una laudabila, dar daca instantele nationale aleg sa nu tina cont de ele, acestea devin inutile.

In noul cod de procedura penala, conform art. 542 alin. 2, statul trebuie sa dovedeasca in cadrul actiunii in regres, prin ordonanta procurorului sau hotarare penala definitiva ca magistratul a produs cu rea-credinta sau din culpa grava profesionala eroarea judiciara cauzatoare de prejudicii.

In actualul context , in Romania, e foarte greu de crezut ca un magistrat va constata reaua-credinta sau culpa grava profesionala a altui magistrat .


Provocarea, vazuta prin prisma celor doua legislatii: europeana si americana


Pentru a evalua daca un proces a fost judecat in mod echitabil, mai intai trebuie sa se stabileasca daca faza de urmarire penala a fost desfasurata de catre organele judiciare cu respectarea dispozitiilor legale.

Politistii au dreptul sa desfasoare operatiuni si s-a instige pentru a testa daca o persoana va comite o infractiune intr-o anumita situatie creata.Dar este un punct de la care aceste actiuni devin  ilegale.Infractiunea astfel savarsita devine o infractiune creata de stat (State-created crime).Aceasta reprezinta o provocare (entrapment).Or, condamnand o astfel de infractiune, statul ar abuza de puterea pe care o are.

Analizand aceasta problema si comparand diferite legislatii, europeana si americana, este interesant sa delimitam cand actiunea legala se opreste si abuzul de putere al statului apare.

Prin urmare, acesta este scopul acestui articol : cand apare provocarea si care sunt consecintele acesteia asupra solutionarii unui caz?

 Atunci cand vine vorba de incadrarea juridica a provocarii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului o inglobeaza, implicit, la articolul 6 din Conventia Drepturilor Omului. Legea engleza, cu un sistem comun traditional, o defineste in conformitate cu Regulamentul de investigare (Act 2000) . In jurisdictia Statelor Unite, provocarea a fost abordata pentru prima data in cauzele Sorrells (284 US 435, 1932) si Sherman (356 US 369, 1958).

Jurisprudenta relevanta a CEDO, Camerei Lorzilor si Curtii Supreme a SUA

 Unul dintre scopurile fundamentale ale statului de drept este de a preveni abuzul. Acesta este, de asemenea, unul dintre scopurile inerente al fiecarei instante. “Entrapment” este o situatie in care poate avea loc o utilizare abuziva a puterii de stat, si, prin urmare, rolul Curtii este de a preveni o astfel de forma de coercitie.

Dar, inainte de a fi indusi in eroare de concluzia ca provocarea ar insemna orice comportament al autoritatilor oficiale de a incita pe cineva sa comita o infractiune in scopul obtinerii de probe,  trebuie sa fie facute anumite clarificari. Exista infractiuni comise, reciproc consimtite , de exemplu, traficul de droguri, caz in care provocarea este adesea utilizata. Cu nici o victima sau martor dispus sa raporteze problema politiei, este foarte greu de a urmari astfel de infractiuni. In Sherman v. Statele Unite, Curtea a declarat ca “ar fi imposibil vreodata pentru a asigura condamnari ale unor infractiuni care constau in tranzactii desfasurate in secret”.

Trebuie gasit un echilibru al intereselor , intresetea” procurorilor de a gasi dovezi elocvente si drepturile inculpatului. CEDO, urmat de Camera Lorzilor, a avut o abordare obiectiva in a  evalua provocarea, in timp ce Curtea Suprema a SUA a adoptat o abordare subiectiva.

Voi analiza factorii relevanti in cadrul ambelor interpretari.

Pentru inceput, potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, in principiu, trebuie luate in considerare motivele  existentei suspiciunii si daca inculpatul ar fi comis infractiunea in lipsa actului de instigare.

In Texeira de Castro impotriva Portugaliei , Curtea a facut o distinctie intre actiunile intreprinse de catre ” un agent sub acoperire ” si actiunile unui  ”  agent provocator ” . Primul  poate fi asimilat drept cineva care aduna informatii , in timp ce “agentul provocator” este cineva care incita alte persoane la comiterea de infractiuni . Dovezile furnizate de “agenti sub acoperire ” au fost considerate a fi admisibile , dar au fost facute obiectiuni cu privire la admisibilitatea probelor adunate de “agenti provocatori ” .

In hotararea de mai sus ,  CEDO a stabilit ca actele adoptate de doi ofiteri de politie , in scopul de a-l instiga pe  acuzat pentru a le oferi  heroina, au mers dincolo de ceea ce a fost considerat ” furnizarea unei ocazii  exceptionale de savarsire a infractiunii ” . Actele efectuate  de agentii sub acoperire trebuie sa fie proportionale si nu ar trebui sa fie ”atat de serioase astfel incat sa duca la discreditarea  administrarii justitiei”  .

Pe de alta parte , potrivit Camerei Lorzilor , provocarea este permisa daca sunt indeplinite trei conditii .

In primul rand , trebuie sa existe motive intemeiate pentru a suspecta ca o persoana este implicata intr- o infractiune .

In al doilea rand , ofiterii si informatorii  trebuie sa fie autorizati in mod corespunzator pentru a efectua operatiunea.

In al treilea rand  ,ofiterul  sau  informatorul trebuie sa actioneze asemenea  unui client obisnuit intr-o situatie similara  si sa nu faca alte tentatii suplimentare.

In functie de abordarea subiectiva a Curtii Supreme a SUA, ar trebui sa existe o analiza daca inculpatul a avut o predispozitie de a comite infractiunea.

Provocarea este stabilita atunci cand ideea comiterii infractiunii provine de la oficiali ai Guvernului, si au implantat in mintea unei persoane nevinovate dispozitia de a comite presupusa infractiune.

In Russell v. SUA (1973), agentul sub acoperire a procurat o substanta chimica - fenil-2-propanona, care era legala in conformitate cu legislatia Statelor Unite, dar foarte greu de obtinut. Dl Russell avea nevoie sa fabrice ilegal metamfetamina. Faptul ca inculpatul conducea o intreprindere de productie de droguri ilegale, atat inainte cat si dupa aparitia  agentului statului a facut ca actiunea agentului sub acoperire sa fie  legala. In aceasta situatie, actele agentului de stat au fost proportionale, prin urmare, provocarea nu a putut fi invocata de catre acuzat.

Consecintele provocarii privind solutionarea cazului

Provocarea este vazuta ca un domeniu de protectie pentru cetateni . In cazul in care cetatenii au fost ademeniti de agentii statului in comiterea de infractiuni, ei ar trebui sa aiba dreptul la o puternica arma de aparare. Remediul este excluderea probelor (Ramanauskas impotriva Lituaniei, 2008, par. 60), pentru incalcarea articolului 6 paragraful 1 al Conventiei. In caz contrar, ar exista o incalcare inacceptabila asupra echitatii procesului si a anchetei.

De asemenea, trebuie mentionat ca provocarea este, in sistemul judiciar din Statele Unite o aparare de fond“. In cele din urma, aceasta este o chestiune de determinare a vinovatie”, care intr-un astfel de sistem in contradictoriu este lasat la aprecierea unui juriu de a decide .

Ca aparare, provocarea nu este invocata pentru ca inculpatul sa nege comiterea infractiunii. Aceasta este invocata ca un remediu, in scopul de a scapa de condamnare. In articolul de fata am analizat diferitele abordari, subiectiva si obiectiva,  adoptate sub jurisdictia SUA si CEDO, in ceea ce priveste conditiile si efectele provocarii.

 Urmatorul articol : Provocarea in legislatia statelor europene


Provocare vs oportunitate


O persoana este victima unei provocari sau “capcane” (entrapment) atunci cand este indemnata sau convinsa de catre agentii statului sa comita o infractiune pe care anterior nu a avut intentia de a o comite.Legea interzice condamnarea in acest caz.

Cu toate acestea, nu exista o provocare in cazul in care o persoana este gata si dispus sa incalce legea si agentii statului numai ofera ceea ce pare a fi o oportunitate pentru persoana de a comite infractiunea. Deci, o persoana nu este  o victima a provocarii in cazul in care persoana a fost  dispusa si capabila de a comite infractiunea atunci cand  oportunitatea de a o comite i-a fost acordata, si daca  agentii  statului nu au facut  mai mult decat  a oferi o oportunitate.

Pe de alta parte, in cazul in care dovezile lasa un dubiu rezonabil ca persoana nu a avut nici o intentie de a comite infractiunea, decat ca urmare a indemnului sau persuasiunii din partea agentilor  statului, atunci persoana nu este vinovata.

Exista  o provocare din partea agentilor statului daca sunt indeplinite urmatoarele trei conditii :

  1.  Ideea de a comite infractiunea  a venit de la agentii statului si nu de la persoana acuzata.
  2. Agentii statului au convins apoi persoana sa comita infractiunea. Insa, pur si simplu, doar oferindu-i posibilitatea de a comite infractiunea nu este acelasi lucru cu a convinge o persoana sa comita infractiunea.
  3. Persoana nu a fost pregatita si dispusa sa comita infractiunea inainte de contactul cu  agentii statului.

Referitor la problema provocarii acuzarea trebuie sa dovedeasca dincolo de orice indoiala rezonabila ca inculpatul nu a fost provocat de catre agentii statului.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 105 other followers