Provocarea in jurisprudenta CEDO


Jurisprudenţa CEDO. a cunoscut o evoluţie in privinta infractiunii provocate de catre autoritati, iniţial de la ignorarea problemei până la stabilirea unei violări a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Ludi c. Elveţiei din 15 iunie 1992, reclamantul a invocat în faţa Curţii, pe lângă încălcarea art. 8 si art. 6 par. 3 lit. d. din Convenţie şi violarea art. 6 par. 1 si 2 din Convenţie, datorită faptului că infracţiunea comisă de el a fost provocată de stat prin intermediul poliţistului.

Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 3 lit. d din Conventie, pentru refuzul instanţei de a audia ofiţerul sub acoperire (pentru a-i proteja identitatea, cauza fiind de referinţă pentru mărturiile anonime), dar chestiunea provocării nu a tranşat-o, precizând că administrarea probelor aparţine suveran instanţei naţionale.

Cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, hoătărârea din 9 iunie 1998, este prima data cand Curtea a analizat dacă activitatea celor doi ofiţeri de poliţie a depăşit sau nu activitatea caracteristică unor agenţi sub acoperire, reţinând că aceştia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenţia lor.

Curtea a reţinut o serie de aspecte: operaţiunea nu a fost ordonată şi supravegheată de către un judecător, cazierul inculpatului era alb şi nimic nu sugera că era tentat să se implice în traficul cu droguri, până cand nu a fost abordat de catre poliţie; în plus, nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului, iar instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile de condamnare pe declaraţiile celor doi ofiţeri de poliţie.

În cauza Edwards şi Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004 sunt enunţate criterii pe baza cărora judecătorul naţional trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliţiei :

– motivul pentru care operaţiunea poliţiei a fost organizată,

– natura şi întinderea participării poliţiei la săvârşirea de infracţiuni,

– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliţie.

În cauza Khudobin c. Rusiei, hotărîrea din 26 octombrie 2006, s-a reţinut că  operaţiunea poliţiei nu l-a vizat pe reclamant în calitate de traficant notoriu de droguri, ci a vizat orice persoană susceptibilă să accepte să procure heroina pentru informatoare, Curtea reamintind că este necesară o procedură clară şi previzibilă de autorizare a măsurilor de investigaţie şi o formă de control a acesteia, astfel încât să asigure buna-credinţă a autorităţilor.

O cauză recentă cu privire la condamnarea pentru infracţiunea de luare de mită comisă la instigarea poliţiei este Ramanauskas c. Lituaniei, hotărârea din 5 februarie 2008.

În speţă, reclamantul care lucra ca procuror este abordat prin intermediul unei cunostinţe de către A.Z., pe care nu-l cunoscuse anterior. A.Z îl roagă să obţină achitarea unei persoane, în schimbul sumei de 3.000 de dolari SUA. Iniţial acesta refuză, însă la insisţentele repetate ale lui A.Z. accepta cererea acestuia.

În realitate, A.Z. era ofiţer al unui departament special de poliţie anticorupţie, care îşi informează superiorii, fiind autorizată procedura de simulare a comportamentului infracţional şi înmânarea sumei de bani reclamantului, fapt care s-a şi întâmplat.

Reclamantul a pledat vinovat, dar a precizat că a săvârşit fapta cedând insistenţelor excesive ale lui A.Z. A fost găsit vinovat de toate cele trei instanţe şi condamnat la închisoare.

Pe parcursul procesului a invocat instigarea la acceptarea mitei şi a contestat procedura de simulare a comportamentului infracţional.

În analiza verificării instigării invocate, Curtea avut în vedere următoarele aspecte:

– organele de urmarire penală sunt cele care au sarcina de a dovedi inexistenţa vreunei instigari, cu excepţia situaţiei în care susţinerile petentului sunt neverosimile;

– în absenţa unei asemenea dovezi, autorităţile judecătoreşti sunt obligate să analizeze aspectele de fapt ale cauzei şi să ia măsurile necesare pentru a descoperi adevărul şi pentru a stabili dacă a existat vreo instigare;

– nu există nicio probă care să indice că petentul ar fi săvârşit anterior vreo infracţiune, mai ales de corupţie;

– toate întâlnirile dintre petent si A.Z. au avut loc din iniţiativa lui A.Z., ceea ce conduce la concluzia că acţiunile au depăşit nivelul cercetării pasive a unei activităţi infracţionale;

– autorităţile nu pot fi exonerate de răspundere pentru acţiunile ofiţerilor de poliţie, prin simpla susţinere că ei au acţionat în nume propriu, deşi îndeplineau îndatoriri de serviciu şi chiar prin procedura de autorizare a comportamentului simulat, autorităţile au legitimat post factum faza preliminară şi s-au folosit de rezultatele ei;

– instanţele nu au analizat în mod serios susţinerile petentului, motivele pentru care s-a recurs la simularea comportamentului infracţional, gradul de implicare al poliţiei, natura oricărei instigări sau presiuni, V.S. care a creat legătura între petent şi A.Z. nu a fost deloc citat ca martor, neputând fi localizat, nu s-au stabilit nici motivele iniţiativei personale a lui A.Z. în faza preliminară;

– nu există nici un indiciu că infracţiunea ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.

 


Spune-ti parerea...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: