Limitele investigatorului sub acoperire


Unul dintre aspectele care în ultimii ani a fost abordat destul de timid în literatura de specialitate juridică a fost acela al limitelor în care investigatorii sub acoperire pot acţiona sau, mai exact, ce activităţi au voie să desfăşoare investigatorii sub acoperire şi ce nu.

Pentru a obtine probe concludente, pertinente  si utile, investigatorii sub acoperire desfasoara o activitate ce presupune participarea sau implicarea în activitatile infracţionale desfaşurate de persoanele vizate în investigaţiile desfăşurate de organele judiciare.

In astfel de situatii se ridică întrebarea dacă investigatorii sub acoperire trebuie să adopte o atitudine pur pasivă în activitatea lor sau pot desfăşura activităţi dincolo de această limită, asumându-şi un rol activ  şi determinând persoana cu care vine în contact să comită fapta ilicită.

Investigatorilor sub acoperire, în activitatea lor, le este interzis să determine un comportament infracţional ori să instige o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, pentru ca apoi să fie trasă la răspundere penală, în temeiul probelor astfel obţinute.

Acest gen de activităţi depăşesc cadrul legal, fiind prohibite expres de dispoziţiile codului de procedură penală, care interzic determinarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii de probe.

Astfel, art. 68 alin. 2 C.P.P. stipulează faptul că nu se poate concepe probarea unei fapte penale prin săvârşirea unei infracţiuni ori continuarea celei iniţiale, deoarece oricât de important ar fi principiul aflării adevărului aplicabil în materia procesual-penală, acesta nu s-ar putea realiza printr-o altă nesocotire a legii penale.

În literatura juridică se afirmă vehement că, pentru a obţine probe conforme cu realitatea, este necesar ca în activitatea de probaţiune să se manifeste cea mai mare loialitate.

Încălcarea acestei obligaţii de loialitate în obţinerea probelor aduce atingere inclusiv demnităţii justiţiei, întrucât folosirea promisiunilor false  şi a provocărilor nu poate contribui la prestigiul celor care lucrează în justiţie.

O importanţă deosebită în asigurarea acestei interdicţii o are şi   moralitatea celor ce lucrează în aparatul justiţiei, pentru care loialitatea în administrarea probelor trebuie să fie un stil de comportare. În literatura de specialitate străină loialitatea este definită ca fiind maniera de a administra probele în conformitate cu respectul drepturilor cetăţeanului şi al demnităţii justiţiei.

Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., folosirea investigatorului sub acoperire impune organelor judiciare realizarea unui echilibru între interesele menţinerii ordinii publice care le justifică şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Pe baza principiului de subsidiaritate, prima instanţă chemată să aplice Convenţia pentru Drepturile Omului este cea naţională. Art. 13 CEDO subliniază faptul că această responsabilitate aparţine autorităţilor naţionale.

 Numai după ce instanţele naţionale şi-au îndeplinit responsabilitatea de a aplica drepturile şi libertăţile Convenţiei, va putea CEDO să se ocupe de solicitările pe care le primeşte.

În acest sens se poate spune că există o tendinţă din ce în ce mai evidentă de a se considera instanţele naţionale drept „instanţe de aplicare a Convenţiei”. În acest context, practica actuală a Curţii de a enumera principiile generale înainte de a se ocupa de faptele concrete este una de lăudat. Este şi un instrument folositor pentru instanţele naţionale, care arată instanţelor ce considera Curtea a fi jurisprudenţa de bază.

Doctrina română a subliniat faptul că rolul agentului acoperit nu este acela de a determina săvârşirea unor infracţiuni în scopul obţinerii de probe, ci numai de a observa modul cum se desfăşoară activitatea infracţională  şi de a pune la dispoziţia autorităţilor datele necesare pentru dovedirea faptelor ilicite  şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.

Pentru ca activitatea ilicită să intre sub incidenţa art. 68 C.P.P., activitatea de „provocare” a unei infracţiuni trebuie să îmbrace acte concrete de instigare care să aibă ca efect iniţierea în mintea unei persoane a ideii de a săvârşi această infracţiune, acte care pot consta în promisiuni, rugăminţi insistente, ameninţări, şantaj etc.

In  cauza  Ramanauskas v Lituania, Curtea a retinut, printre altele, ca  , mărturisirea de a fi comis o infracţiune, la care a fost provocat, nu face să dispară nici pro­vocarea, nici efectele acesteia.

În esenţă, se conchide că oricât de periculoase ar fi pentru societate activităţile de crimă organizată, terorism sau corupţie, acestea nu justifică existenţa unui comportament provocator din partea investigatorilor sub acoperire, informatorilor, colaboratorilor, ori ofiţerilor din structurile de informaţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Este de remarcat  şi preocuparea recentă la nivelul Uniunii Europene, în sensul simplificării  şi dezvoltării cooperării între statele semnatare în folosirea investigatorilor sub acoperire în anchetele transfrontaliere. Astfel, grupul de lucru din cadrul Consiliului Uniunii Europene are în vedere identificarea condiţiilor  şi procedurilor aplicabile în cazul investigatorilor sub acoperire, definirea câmpului de aplicare, aplicarea principiului proporţionalităţii şi cel al subsidiarităţii şi alte principii care să fie oportune în derularea unor anchete transfrontaliere, prin folosirea investigatorilor sub acoperire.


Spune-ti parerea...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: